In my book of dreams

Cum am înțeles eu lumea de mic

 

Domnul Tun

În spatele stației de autobuz era un teren fară casă pe care îl folosea Ciornei. Îl ara , semăna și recolta de pe el. Ciornei avea cal și cel mai ades pe teren creștea lucernă sau trifoi și mai rar punea porumb.

Lîngă terenul lui Ciornei avea  casă domnul Tun.  Din stația de autobuz se vedea gardul de lemn, frumos, vopsit cu verde care se întindea pînă în vale spre luncă vreo 200 de metrii. Terenul nu era prea lat să fi avut 10 m deschiderea la stradă așa că domnul Tun și-a făcut casa în lungul terenului cu spatele spre Ciornei.

În prelungirea casei spre drum a făcut o anexa căruia noi îi spuneam chioșc și în care ținea o mică prăvălie. Pe poarta de la drum pe o bucată de tablă era desenat destul de reușit un cap de cîine lup sub care scria « Cîine rău ». Nici eu și nici ceilalti copii nu am văzut vreodată cîinele ăla dar eram destul de crispați cînd mergeam să cumpărăm cîte ceva de la domnul Tun, mereu frecînd cu spatele peretele prăvăliei gata de fugă . Poarta avea un clopoțel și cînd se deschidea îl avertiza că are un mușteriu. În momentul cînd ajungeai la ușa chioșcului ieșea și el din casă îmbrăcat ca de servici, scotea din buzunar o cheie cu lanț lung agățat de o gaică de la pantalon. Deschidea ușa , sugea din dinți , te fixa ca pe o muscă înainte de a o plesni, mormăind scurt : « Ce vrei ? »

Domnul Tun vindea doar nimicuri în chioșcul lui : chibrituri , lumînări , biscuiți vărsați și napolitane, cuie de 6, pioneze, săpun Cheia, caiete de un leu și zece bani, acadele , Eugenia și plicuri. Pe masa de lîngă geam se afla un cîntar cu două talere în care cuie , biscuiți sau săpun de rufe erau cîntărite cu aceeași obiectivitate, îmi imaginam eu, cu care la judecata de apoi erau măsurate păcatele și faptele bune. Apoi din sertarul tejghelei scotea un caiet rufos în care nota tot ce vindea. Era ordonat domnul Tun, « socotelile bune te feresc de belele și de alte dandanele » ne spunea el nefiind de loc sigur că și înțelegeam . Apoi punea marfa într-un cornet sau o pungă de hîrtie ce erau pregătite în dreapta cîntarului. Lua banii mototoliți din palmele care se deschideau ca un mugur primavara .  Îi netezea cu delicatețe, deschidea o cutie de tablă ce se găsea în sertarul tejghelei alaturi de caietul cu socoteli dădea restul, încuia cutia de tablă cu un clinchet sec, împingea sertarul brusc cu burta și ne striga repezit , grabit să ne dea afară ca pe niște potențiali hoți : «Hai,  Valea ! ».

Pe la sfîrșitul lui noiembrie , odată cu prima ninsoare, domnul Tun închidea poarta de la strada și n-o mai deschidea pînă dadea colțul ierbii pe la mijlocul lui martie. Nu mai intra nimeni în curte la el. Nici noi , copiii , cu colindul sau uratul, nici popa cu boboteaza sau cu împărțitul de agheazma. Cumpărăturile trebuiau făcute de la alimentara din blocul țiganilor ce ținea deschis doar pînă la doua după amiaza sau mai pe seară de la cea de lîngă gară. Asta din urmă era mai departe cam la vreo 2 km și cel mai bine era sa te duci cu bicicleta altfel riscai să pierzi banii pe drum sau la întors sa te alerge cîinele lui Purice ce umbla liber și flămînd pe drum.

Căci lui domnu’ Tun îi era foarte tare frică de gripă. Pe cînd era copil bunicul lui în loc să-i spună povești cu lupul care iese iarna din pădure sau de țiganii care fură copiii ce umblau aiurea pe drum, unii intrînd chiar și în curte dacă nu aveai poarta încuiată, așa cum ne spuneau nouă adulții de cînd învățam să mergem,  lui, bunicul , care se vede avea alte metode pedagogice mai moderne,  l-a speriat cu Gripa Spaniolă și alte epidemii. Astfel că domnul Tun nici cînd a ajuns la casa lui nu a putut scăpa de spaima că moartea se ascunde în mucii și tusea micilor mușterii ce pofteau la o acadea sau o Eugenie din chioșcul lui întunecat.

Așteptînd autobuzul în stație îl văd cum rînea zăpada cu lopata de lemn , cu urechile de la căciulă lăsate , fular la gît, în veston , ghete de cauciuc și pîslă pe gleznă. Încărca lopata toată, o sprijinea în picior și apoi o răsturna cu o mișcare scurtă și rapidă spre mijlocul curții. Curăța trotuarul de lîngă casă spre magazia de lemne și apoi pînă la poarta de lîngă drum. Muncă inutilă, mă gîndeam trăgîndu’mi mucii în stația de autobuz, căci la el oricum nu intra nimeni, poarta fiind închisă. Și nici el nu pleca nicăieri. Pînă în martie. Avea de toate , provizii pe toată iarna și dacă se întîmpla să fie grea si lungă mai putea mînca toți biscuiții și napolitanele din chioșcul lui.

Așa ma gîndeam eu atunci ștergîndu-mi nasul cu mîneca de la paltonul prea mare moștenit de la frate-miu, așteptînd zgribulit în stație autobuzul care nu mai venea și ascultînd hîrșiitul lopeții de lemn pe betonul trotuarului. Apoi în autobuz privind cum se întrerupe din treabă o clipa să-l salute pe șofer mi-am zis că poate face pîrtie ca să ajungă cîinele rău mai repede la poartă. Cîinele pe care nu-l văzuse nimeni niciodată.

Peste ani am aflat că înainte de domnul Tun în acea casă a stat un doctor veterinar care mi-a fost naș la botez și care avea un cîine lup și că tabla de pe poartă era de pe vremea cînd locuise el acolo.

Domnul Tun a murit într-o vara.

Ținea în gazdă un nepot de-al nevestei în chioșcul pe care îl amenajase în scopul ăsta. Dar ăla fuma mult că era nervos și spunea că fumatul îl calmează și apoi arunca mucurile pe jos, pe trotuar, în curte pe iarbă, peste tot. S-au luat de la asta, l-a înjurat de mama, ăla a pus mîna pe un topor ce statea lîngă magazia de lemne și i-a dat în cap cu el. Cînd au venit să facă reconstituirea, nepotul tot repeta unei procuroare ce își nota ceva într’un carnet : « Dar m-a înjurat doamnă, de mamă m-a înjurat ! »

Așa a murit domnul Tun , înainte de iarna cea rece și plină de primejdii.

Eram mic dar am înțeles că să înjuri nu e frumos și că poți să mori înainte și indiferent de vreme.

 

 

Negreșit

 

– Dodule, scoală-te bă și du vaca la păscut !

– Nu mă duc bre , n-auzi că nu mă duc !

Dodu statea culcat pe o glugă de strujeni cu spatele la noi. În mînă avea un băț cu care făcea cercuri în colbul din bătătură, tricoul pătat i se ridicase  de pe pantaloni lăsînd la lumină șalele încercuite de elesticul de la chiloți.

Pe poartă intră Victor a lui Popicu , un băiat de vreo 13 ani slab , negricios cu o umbră de mustață sub nasul subțire ce de pe la mijloc îi cobora brusc spre gură.

– Nea Radu, m’a trimis mama să-mi dai secera .

– ‘Neața măi Victore, răspunse Tataie lăsîndu-l pe acesta cu restul cuvintelor nerostite în gura întredeschisă. Ce zici, o să plouă azi ?

– Negreșit, veni răspunsul pe o voce nesigură, între două tonuri.

– Auzi bre ce de cuvinte cunoaște ăsta a lui Popicu ! «  Negreșit ! »

– Cunoaște bre Tataie, de ce să nu cunoască dacă merge la școală ! Că l-a dat tat’su  la București, la liceu, nu îl ține legat de coada vacii ca pe proștii ăștilalți spuse Jana care mătura treptele casei cu o mătura improvizată din paie.

– Taci fă din gură că faci praf acilea ! Unde te-a dat tat’tu bă ?

– La liceul CFR, în Giulești.

– Are CFR-ul liceu bre ? Că eu știam că are doar două clase , a I a pentru ăia cu bani și a II a pentru proști. Tu în care ești ?

– Hai bre nea Radu , umbli cu din astea răsuflate, dă mai bine secerea aia că mă așteaptă rațele cu iarba de la gîrlă.

– Negreșit măi Victore, negreșit ! Dați-i bre lu’ ăsta secera că cică-l așteaptă rațele !

De pe gluga de strujeni se auzi rîsul gîlgîit a lui Dodu care acum vîna cu varga muștele de pe o baligă uscată.

– Scoală bă și du vaca la păscut că se face amiaza. Întorcîndu-se spre Jana spuse : Ce’are ăsta bre ?

– A venit acasă Mucles de la școala de corecție și i-e frică să nu-l bată.

– Care Mucles bre ? Păi  de ce a venit ?

– E vacanță , le-a dat drumul acasă !

– Păi ce, la școala de corecție le dă vacanță ?

– Le dă că au și ei drepturi !

– Negreșit , întări Victor .

Tataie se uita lung la el , se lasă pe spate pe scăunelul mic cu trei picioare sprijinîndu-se de marginea prispei.

– Da ce bă, voi acolo la sediu nu mai aveți secere ? ați rămas numai cu ciocane ?

– Zău așa nea Radu, tot cu din astea răsuflate. Spune că nu-mi dai și am plecat.

– Păi pleacă bă, în Paștele  Mamii voastre de comuniști , umblați fira-ți ai dracului de mici după avantaje !

Victor se întoarce pe un picior ca la defilare si mormăie ieșind pe poartă

– Atîta știi nea Radule să înjuri ! Ai să vezi mata mai tîrziu !

– Ce zice ăsta bre , mă amenință ? spuse tataie uitîndu-se la noi.

Simțind că așteaptă un răspuns de la mine spun șoptit

– Mă duc eu cu vaca la păscut.

– Ce faci tu bre ?

– Pot să mă duc eu cu vaca , spun cu glas întărit.

Tataie se îndreaptă către Jana și o întreabă

– Astă nu trebuia să plece azi ?

– Ba da , la două.

– La doua ce ?

– Are cursa la două.

– Și la București îl asteaptă careva ?

– Viorica, fata lui Mitică , vară’sa.

– Și Tite unde e ?

– S-a dus pînă la Carapancea.

– Păi de ce ?

– A plecat în concediu strigă Dodu sculîndu-se de jos.

 

Tataie se uita la el , vrea să îi spună ceva , trage aer în piept îl ține un timp apoi zise intrînd în casă  :

– Firea-ți voi ai dracului cu neamul vostru cu tot.

În liniștea ce se lăsă în curte mă îndrept spre vacă, ce’și face vînt cu coada .

 

– Dodule, mă duc eu cu vaca !

Dodu ia vaca de lanț o zmuncește nervos și spune :

– Cum o să mă , cum o să ? Ce e vaca ta ?

 

De  pe dealuri apare în zare autobuzul alunecînd într’un joc  de va-ți-ascunselea printre plopii de pe marginea drumului .

Pe marginea șanțului stau așezat pe valiza mică de carton.

Jana lîngă mine framîntă în mînă o frunză de tutun . Cică alungă țînțarii.

– Sigur nu vrei să mai stai ?

– Păi acum dacă ne’am pupat de la revedere …

– Mai vii la anu’ ?

– Negreșit !

 

 

 

Posted May 1, 2020 by ciupico

<span>%d</span> bloggers like this: